În literatura de psihologie există descriși o serie de pași prin care trece orice om care află că este bolnav, indiferent de boală. Sunt pași extrași din terapia de traumă care s-a dezvoltat cu precădere în lucrul cu oamenii care au supraviețuit războaielor, supraviețuitorilor Holocaust-ului și altor regimuri de opresiune.
Dacă nu îi știai după denumire și etapizare, cu siguranță i-ai simțit:
Acum că i-ai citit, stai câteva secunde cu tine și întreabă-te daca și cum ai simțit și tu?
E absolut normal să nu îi recunoști așa de bine, pe nume, pe stare, pe expresii. E absolut normal să ți se pară că una sau mai multe faze să fie mai lungi sau mai scurte.
Sau, să fie greu să te cufunzi într-una din aceste stări.
De fapt, în trauma, nimic nu e ciudat și totul e absolut normal.
În timp ce scriu acest text, mă aflu la un an și o lună de la diagnostic. Fix! Sunt bine, sănătoasă acum, însă sunt foarte tristă.
Daca mă întrebi de ce?, ți-aș spune că nu am motive, sau că nu mai am motive să fiu tristă, că mai am un pic și termin tratamentul și că sunt în viață. Și că faptul că trăiesc fără spaima morții după ușă ar trebui să îmi fie îndeajuns, nu?
Tristețea asta de unde vine? De ce mă mănâncă și mă copleșește exact când nu mă aștept?
Pentru că e normal și ciudat în același timp. Pentru că nu suntem niște butoane pe care să apăsam și să ne programam să simțim CUMVA sau CEVA. Pentru că după orice traumă, e nevoie de mult timp și de multe alte etape, de mulți pași ca să înțelegi ce ți s-a întâmplat.
Mă gândesc mult la tristețea asta din ultimul timp pe care mi-o permit acum, mă las să o simt odată ce sunt pe finalul tratamentului.
Și simt că mai lipsește un pas normal de care uităm cu toții atunci când reușim să ne facem bine: însănătoșirea!
Propun aici pasul cinci: să simți că e vremea să te însănătoșești, un pas care îi cuprinde pe toți patru de mai sus.
Să te însănătoșești e un proces de ani de zile, de muncă cu sinele, de muncă împreună cu ceilalți, și e un proces tare greu, nu e așa de vizibil ca o boală, și poate fi de multe ori trecut cu vederea.
Te las cu o provocare: cați oameni te-au mai întrebat după ce te-ai făcut bine cu adevărat despre cum ești? Cum iți e? Cum mai dormi? Cine are grija de tine? Dar de copii? Ce mai simți și de ce simți asta?
